Articole

Am lansat site-ul www.spunetiparerea.ro!

Spunetiparerea.ro este un site pe care oricine se poate exprima asa cum simte, isi poate spune opiniile si parerile despre orice subiect il intereseaza, se poate exprima prin scris (opinii, pareri, comentarii), prin poezii sau proza si prin fotografii sau desene.

Numai pe spunetiparerea.ro te poti exprima asa cum simti si vei fi apreciat pentru ceea ce esti!

Fiecare membru care se inregsitreaza pe spunetiparerea.ro primeste in mod automat propriul areal de expresie, denumit generic expresial.

Puteti vedea aici cele mai noi expresialuri: www.spunetiparerea.ro/expresialuri.php

Fiecare expresial are propria adresa URL, compusa din numele de utilizator folosit de catre user la inregistrare. Astfel, fiecare utilizator care isi face un expresial pe spunetiparerea.ro are propriile pagini accesibile printr-o adresa de tipul www.username.spunetiparerea.ro.

Daca iti place sa comentezi orice, daca iti place sa iti spui opiniile sau vrei sa iti fie auzita parerea, daca scrii versuri sau proza sau daca pasiunea ta este fotografia sau adori sa desenezi, atunci un expresial este exact ceea ce ai nevoie.

Expresialul te va ajuta sa iti faci cunoscute opiniile, creatiile si te va ajuta sa beneficiezi de oportunitati si promovare.

Pentru a avea propriul expresial trebuie doar sa te inregistrezi pe spunetiparerea.ro cu un nume de utilizator (username), o adresa de email valida (la care vei primi email-ul de activare) si o parola.

Oricine se poate inregistra pe spunetiparerea.ro si poate avea propriul expresial unde sa publice opinii, pareri, versuri, proza, fotografii sau desene.

Intra acum pe www.spunetiparerea.ro si fa-ti propriul expresial!

Dupa cum am spus mai demult, mi-am facut si un blog oficial de limba romana, in care voi posta creatiile literare proprii, fotografii si poze personale, articole de tot felul, comentarii, etc. Puteti citi blogul meu la adresa http://blog.spunetiparerea.ro.

Daca doriti sa stati la povesti si discutii, va invit pe forumul spunetiparerea.ro pe care il gasiti aici: http://forum.spunetiparerea.ro

Puteti afla mai multe despre spunetiparerea aici: ce este spunetiparerea, iar despre expresialuri puteti afla mai multe aici: ce este un expresial.

CE NE POVESTESTE MOTANUL
sau
CRIMA MORTALA
sau
CUM UN MOTAN TRANSFORMA O DIHANIE MOARTA INTR-O FIINTA GINGASA SI FRAGILA.

         Era o dimineata frumoasa, nu doar insorita ci chiar calda de sfarsit de octombrie. Dimineata e o notiune relativa: daca tata se culca la ora 2 noaptea, ca ieri, atunci astazi, la ora 12 este dimineata, ca tata este treaz de vreo ora (cu bunavointa doua).
         Dupa ce m-am jucat cu discul - un amarat disc din plastic transparent cu un diametru de 8 cm pe care nimeni nu a aflat cum l-am furat din capacul unui borcan - si am ravasit tot ce se numeste covor si covoras, mama m-a pedepsit prin confiscarea discului. Dupa un timp, mama, vazand ca afisez o moaca abatuta, deoarece nu reuseam sa-mi bag gura, cu cap cu tot, intr-un ghiveci decorativ si sa-mi i-au discul inapoi, mi l-a dat chiar ea, cu mana ei! Da ce, credea ca o sa ma joc fara sa fac vraiste din nou? De data asta mi-a zis si ceva ce nu pot sa reproduc si m-a fugarit facandu-ma sa ma refugiez pe vitrina - muzeu a lui tata.
         Deodata se aude o voce ingrozita - si ingrozitoare - care urla cu 100 de decibeli un singur cuvant: MAMA! MAMA! MAMA!
         M-am inspaimantat teribil de asa urlete si am intarziat putin cu rationamentul logic:

                                   1. daca urla mama, mama, mama....o fi si el un puiut speriat de moarte si
                                   2. daca urla mama, mama, mama... si se afla la mine in casa inseamna ca fiinta inspaimantata este nimeni alta decat TATA!
          Tata, ridicat pe picioarele din spate (oops! doar doua are ) la 1,93 m pe care-i are, dadea ca disperatul din maini de parca exersa inotul in plan vertical, iar faptul ca avea capul aruncat pe spate m-a facut sa cred ca, acolo sus este apa si se ineaca ; el continua sa strige, sa invoce numele mas.... pardon, al mamei sale cu mare disperare.
          Atunci am vazut ca in casa intrase un animal zburator mare de tot: cam a suta parte din capul meu! Aici mi-ar fi placut sa pot face o comparatie cum facea tanti Eta despre copaci; ea ii spunea Bunicii: "...erau doi copaci cat tine de grosi" iar Bunica se nevroza: " ...ce are Eta asta ca de cate ori vorbeste de copaci ii compara cu mine?"
          Animalul zbura haotic la nivelul tavanului printre globurile lustrei, speriat de necunoasterea locului sau, mai degraba de urletele lui taticu.
          Dihania era urmarita de patru perechi de ochi: doua perechi de la mama si tata si doua perechi proprii mei ochi. Cu ocazia asta am constatat ca poti fixa cu privirea doar din punct de vedere literar ca altminteri cum spuneam dihania zburda nestingherita.
         Cand tata a rostit cuvintele magice "Mi-e frica, mama!", mama a luat un plici cu care l-a inarmat pe tata pe motiv ca e inalt si ajunge la nivelul tavanului unde zbura bazdagania. (Nu stiu daca denumirea este corecta: gania poate veni de la gangania dar bazdag nu ar fi corect fiindca in armeana bazdig inseamna mic; poate mai corect ar fi sa-i zic dihanie?)
         Partea cea mai tare acum incepe. Se chinuia bietul tata, ditamai hojmalaul, sa uluceasca zburatoarea (a milioana parte din trupul lui), timp in care mama il incuraja cu " Hai, hai ca poti" - ca in reclama cu armata - apoi cu " Hai, hai ca la tenis, hai ca la badmington" dar degeaba: fiara nu se dadea batuta, de plici.

La un moment dat cand jivina zburatoare coborase plafonul de zbor deasupra caloriferului, iar unghiul era bun pentru o poceala buna, tata a tras cu toata puterea in animal - asa credea el - dar acesta deja era intre geamuri; ghinionul meu a fost ca lovitura cu care tata ratase bazdagania a fost data cum spuneam cu toata forta de care dispune (si dispune bine...) si a cazut drept in capul meu confirmand zicala cu "de ce a murit pisica: de curiozitate" ca prea m-am fatait sa vad crima in direct.

Bruta zburatoare a intrat insa, ca fraiera, intre geamuri, lucru care i-a fost fatal. Daca tata ar fi ratat-o si acolo, cand mi-as fi revenit din nauceala cauzata de lovitura receptionata, as fi ras copios.

Cracanat de ameteala, abia intr-un tarziu am zarit amarata bazdaganie cazuta pe jos, inca palpaind din aripioare, desi privirea mea era de mult atintita asupra trupusorului ei fragil.

Care bruta, care fiara, care jivina??? As, o ceva intre gandac si fluture, o fiinta fragila de 5 cm, dar zborul o facea sa para feroce, cruda!
Mama mormaia ceva de genul " ah, bietul Stevie" (adica eu) dar tata inca in atac de panica ii da mamei sarcina de "curatator" ca tot a facut-o el pe kilerul. Mama ii cere o bucatica de hartie sa ridice cadavrul.

         Tata se zgarceste in a-i da o hartie de calitate: soseste cu sulul de hartie igienica din care rupe - stati jos, sa nu cadeti - nu mai putin de un metru si 30 cm hartie! Am regretat ca nu pot vorbi ca i-as fi spus ca mama n-a facut pe ea ca sa fie nevoie de atat metraj! Normal ca si mama a bombanit ceva in acest sens iar tata a zis ca s-a gandit ca ea sa se protejeze de atingerea cu fiara. (Care fiara...?)
          Eu ma uitam la ganganica pe care mama o analiza nestiind daca este sau nu un fluture fiindca avea aripi pudrate, cafenii, si a dat verdictul: "o fi un fluture de noapte de sex masculin". "Bine ca le stii tu pe toate, am gandit eu". Ca daca era fluture la-s fi mancat ca pe acela prins cu un ac intre doua hartii de se mira mama, a doua zi, unde i-a disparut mortaciunea pentru insectar.
          Multumesc tata, ca dupa ce mama a curatat scena crimei, dupa ce ti-ai revenit, ti-ai adus aminte ca eu am fost victima colaterala si te-ai gudurat pe langa mine cu alintari, mangaieri si pupaturi! Si cu etc.!
          Intre doua pupaturi si doua regrete exprimate verbal "N-am vrut, Stevie", tata are o revelatie:
         "Privind pe fereastra cu o jumatate de ora in urma am vazut o ceva creatura care dormita sau era moarta pe balustrada balconului....am crezut ca e o libelula moarta..."

           P.S. A doua zi pe la aceeasi ora 12 ne-a intrat in casa o insecta puturoasa. Mama a ucis-o - evident in urma tipetelor pitigaiate a lui tata - cu o bucata de marmura neagra pe care mi-a varat-o sub nas ca sa ma conving de mirosul afurisit.
          Tanti Ani a lui taticu avea o vorba cum ca tot cretinu', cand scrie ceva, nu se lasa pana nu baga un P.S.
          O fi de bine?

sus

PETRECERE DE ZIUA MAMEI

        Unii sunt norocosi si schimba cel putin 8 prefixe cand isi upgrade-aza anual varsta.
        Fiecare dintre noi isi doreste ca persoanele dragi sa prinda prefixe "bune", asemenea notelor din cataloagele scolii: de la 8, cel putin, in sus.
        Fiecare dintre noi, isi doreste ca mama, fiinta care ne iubeste cel mai dezinteresat, sa ajunga cu numaratoarea cat mai sus.
        Sambata, 24.02, de Dragobete, mama a trecut la prefixul 6.
        A facut cu o zi inainte cumparaturile necesare unei aniversari frumoase iar pe 24, dimineata devreme, s-a apucat sa bucatareasca.
        Eu nu obisnuiesc sa mananc mult, nici mama, deci deviza generala de alimentare e putin si bun. In plus, mama nu obisnuieste sa gateasca pentru mai mult de doua zile in avans.
        De multe ori, mama "s-a prajit" cu supele si ciorbele. Dupa ce degustam si laudam 5 linguri cu supa sau ciorba, ceream inlocuirea continutului farfuriei cu "ceva mai concret". A inteles ca imi place sa mananc doar un "fel" consistent (ca dulcele il mananc oricum dupa chef).
        A portionat kilogramele de carne in trei categorii, a apreciat numarul de snitele pentru doua zile, a pus restul la rece; la cozonacii si la fursecurile pe care intentiona sa le faca a renuntat, pe motiv ca au prea multe grasimi, si le-a substituit cu un chec cu lamaie.
        La chec a inceput dezastrul. Mai intai, i-a scapat un galbenus in albusurile care trebuiau batute spuma; norocul a fost ca dispune de instrumente de interventie rapida si l-a scos fara a compromite ceva. A pus zaharul pe foc, in ibric, sa dea cateva clocote, iar sucul de lamaie a reusit sa faca o efervescenta de tip perfid, fara preaviz, asemenea cafelei sau laptelui, a "dat in foc" si a murdarit aragazul. O fi un semn nasol? gandi ea, inlocuind cele varsate pe aragaz, pentru refacerea formulei de chec.
         Checul a iesit putin mai creol, fiindca dupa ce la privit prin geamul cuptorului si a apreciat ca este gata, mama a uitat instantaneu ca, daca este gata, trebuie scos din cuptor. Norocul a fost ca si-a amintit destul de repede de el. L-a pus pe platou si la dus la racit. O fi un semn rau?...
         Dupa asta, mama s-a apucat sa-si descarce energiile negative pocnind cu sarg carnea destinata snitelelor, tinand dogul in mana spre a evita bubuiturile demolatoare de genul celor produse de vecinii care-si bat carnea pe masa. Normal ca a scapat dogul pe jos, dar numai o data. O fi un semn rau?...
        In timp ce mama frigea snitelele, primesc un telefon de la Liviu care dorea sa-si cumpere un calculator. I-am dat cateva indicatii despre cum sta treaba atunci cand iti cumperi un calculator. Sfaturi marete, la telefon, nu poti sa dai, deoarece ele ar interfera cu ceea ce doreste beneficiarul, cu ceea ce poseda magazinul (care nu are tot ce vrea beneficiarul) si cu ceea ce poseda beneficiarul in punguta cu bani, etc.
        Sunt un om caruia ii place sa-si ajute amicii, dar am declinat invitatia de a merge cu Liviu la magazin din cauza ca era ziua mamei mele, dar i-am promis ca, daca isi va cumpara calculatorul, voi merge sa-l ajut sa-l punem in functiune.
        Mama a hotarat sa luam masa, dar eu, care imi incep ziua cu ceaiuri si sucuri, acum dupa 2 pahare de Mirinda si 2 pahare de Cola, nu aveam pic de foame. Asa ca mama, care nu obisnuieste sa manance dimineata a continuat sa-si "serbeze" ziua, cu urechile alungite de foame, lucrand la vesta mea cea noua si cantand, ca tiganul, de foame.
        Se facuse ora 14 si 14 minute cand Liviu m-a sunat sa-mi spuna ca si-a luat calculator, iar secunda ce a urmat a fost cea care a marcat irevocabil sarbatorirea mamei, cand am spus: "Liviule, ma duc sa-mi i-au bilete de la Chibrit si la 15 fara 10 ne vedem in statie la Primarie".
         "Da' ziua mea?" a ingaimat mama... "da' nu mananci macar un snitel?"... "sa vii pe la 5 jumatate ..."
         Dupa ora 6 am ajuns acasa. Mama dormea pe jos, intinsa pe spate si cu picioarele adunate turceste, pe tatami-ul ei de Yoga. Pe pieptul ei, se lafaia cotoiul, adormit si el.
         Mama s-a trezit, a facut conversatie cu mine si a mancat din ciocolata pe care i-a trimis-o mama lui Liviu, pentru ziua ei. Mi-a spus cum pe la 4 jumate si-a pus masa de protocol, a mancat, a baut doua pahare de bere si de ciuda ca este singura s-a culcat.
         Pe la ora 19 am mancat eu, singur, fiindca mamei nu-i mai era foame.
         Mama a zis: "da' nimeni nu da un cioc de bere de la multi ani cu mine?" asa ca am baut impreuna cate un pahar de bere.
         Mama a lucrat la vesta mea tragand cu ochiul la tv si s-a culcat la ora 4 dimineata. Eu am lucrat la calculator, am tras cu ochiul la tv si m-am culcat la ora 1 dimineata.
         M-am trezit pe 25.02 la ora 10.
         Mama mi-a etalat pe masa colectia de nasturi spre a-mi alege, evident, nasturi pentru vesta.
         Cand mama a vrut sa mananc, am protestat vehement:
         - Acum fac baie!
         Dupa baie am mancat de unul singur, deoarece mama, indignata de raspunsul meu, cam neconcludent din punct de vedere al unitatilor de masura a timpului, pe care i l-am dat la intrebarea: "- Cat timp stai in baie?" "- Pana ma incretesc!", n-a avut cum sa aprecieze cat voi sta in baie, si a mancat in timp ce eu ma balaceam.
         Dupa ce am mancat, am luat ce trebuie sa iei dupa o baie buna si o masa copioasa: un somn bun! M-am culcat la ora 15 si 30 pentru a acumula forte pentru o noapte de OSCAR!
         La ora 18 si ceva m-am apucat de fizica. Tot cu fizica in fata am asteptat Oscarul.
         Asa am petrecut ziua mamei mele pe care o iubesc foarte mult dar din pacate n-am apucat sa stam impreuna la masa, la una din cele patru mese din sufragerie!
         Mama, te iubesc, la multi ani!

sus

Poveste de Sfantul Valentin

         Un el nascut de Sfantul Valentin.
         O ea nascuta de Dragobete.
         S-au cunoscut intamplator.

         Pana aici cele scrise mai sus par a fi inceputul unei povesti de dragoste de succes. Dar cititi mai departe...
          Imaginati-va ca s-au cunoscut undeva departe si au fost impreuna atat timp cat a durat o excursie de vacanta. Indragostiti ca la prima iubire, pana peste urechi, dar obligati de soarta, s-au despartit cu promisiuni de-a-si scrie.
          Si si-au scris.
          Inchipuiti-va insa ca la vremea aceea (1965), facand amandoi parte din tari de „democratie populara”, limba comuna de intelegere in scris (ca si prin viu grai) a fost limba rusa. Dar dragostea nu cunoaste oprelisti si si-au multumit lor insisi ca au fost elevi buni la vremea lor si au invatat limba rusa in scoala.
          Abia sosita acasa fata astepta cu nerabdare sa primeasca o scrisoare.
          N-au trecut doua zile si postasul a lasat in cutia postala asteptata scrisoare.
          Fata i-a raspuns si peste trei zile a primit alta.
          Scrie raspunsul, il duce la posta si cand ajunge acasa constata ca intre timp, in cutie a mai sosit o scrisoare.
          Scrie raspunsul, pleaca cu scrisoarea la posta, dar nu se limiteaza doar la a o trimite, ci pentru a fi sigura ca pretioasa corespondenta nu se va pierde niciodata isi inchiriaza o casuta postala in incinta postei. Desigur, se gandea ca nu-i va fi greu sa o verifice intrucat posta era in drumul ei spre scoala si la 5 minute de casa ei.
          Posta era o cladire noua, somptuoasa, la care se accedea urcand cca. 10 – 12 trepte, iar interiorul avea spatii largi, luminoase.
          Normal, daca ai cutie postala, te duci de 5 ori pe zi: „Ba! N-am primit vreo scrisoare?” si bineinteles, intotdeauna, era cate o scrisoare, fiindca asa cum am mai spus, acesti trazniti incepusera a-si scrie si cate trei scrisori pe zi, care asigurau astfel un flux continuu si cate o scrisoare mereu prezenta in cutia postala.
          Intr-o buna zi, ducandu-se la posta sa-si verifice cutia postala, fata a crezut ca a intrat in Paradis; si asta nu pentru ca soarele patrundea prin peretii-ferestre ale holului postei incat totul parea transparent, aerat, cu alte cuvinte nu spatiul ia creat aceasta impresie, ci parfumul puternic, care aproape o darama, cu care posta era plina.
          Fata a simtit, i-a placut, s-a ametit, dar abia cand si-a deschis cutia postala era sa cada jos lovita de mirosul puternic, care, se degaja din micuta scrisoare ce astepta sa fie ridicata si citita. In momentul respectiv, panica a cuprins-o, temandu-se sa nu o acuze cineva ca a imbalsamat posta.
          Si-a luat scrisoarea si-a fugit rapid acasa. Campuri de trandafiri mergeau alaturi de ea, pe ea si imprejurul ei, pana acasa. Singurul ei gand era: „Sa nu creada lumea ca eu m-am parfumat in halul asta!”
          Ajunsa acasa nici n-a mai stat sa deschida scrisoarea ci s-a multumit sa stea si sa viseze la ea si fara sa vrea rememora primele cuvinte ale poeziei pe care iubitul i-a scris-o: „Bucuria mea, chinul meu cel greu / Invalmasala dureroasa a zeci de ganduri”
          Asa au urmat o primavara si o vara pline de corespondenta, s-a apropiat toamna, corespondenta acumulata ajunsese sa numere cateva sute de scrisori, dar fata inceteaza sa mai scrie, iar corespondenta se suspenda. Nu, nu fiindca s-au despartit. Fiindca fata a plecat (avand bilet doar „dus”) in tara baiatului unde s-au casatorit!

         Din pacate, desi produsul casatoriei lor a fost un copil ce s-a nascut intre Sfantul Valentin si Dragobete, din dragoste si din corespondenta n-au mai ramas nici macar amintirile, acestea fiind devorate complet de un divort de 7 ani ce a urmat unei casatorii de doar 3.

          Oricat de trista si de dezamagitoare ar fi aceasta poveste, in urma despartirii lor definitive si a reintoarcerii fetei acasa, peste alti aproximativ 20 de ani aveam sa ma nasc eu.

sus

Culoarea semaforului

        De ce este oare atat de greu pentru unii dintre pietoni sa astepte si sa traverseze abia atunci cand semaforul le permite acest lucru?
        Merg pe strada si privesc cum tineri, copii, adulti si batrani se napustesc asemenea barbarilor sa traverseze strazile, printre masini si printre tramvaie, straduindu-se din rasputeri sa ajunga pe trotuarul de vis-a-vis intregi, pentru a continua mai apoi sa mearga linistiti, fara nicio graba.
        Sunt oameni cu cate-o plasa in mana, iesiti la plimbare sau pentru a cumpara ceva usor, oameni care se intorc de la servici sau de la scoala si care nu pot sa conceapa ca sanatatea lor este mai importanta decat evitarea unei intarzieri de doua minute.
        Pe oricare dintre acesti pietoni i-ai intreba de ce au traversat pe rosu, ai primi acelasi raspuns: "Ma grabesc!" (sa lasam deoparte raspunsurile puerile de genul "N-am fost atent", "N-am vazut ca e rosu", sau "N-am stiut ce-nseamna stalpul ala cu becuri colorate!").
        As fi de acord daca nu as cunoaste faptul ca cei care dau acest raspuns ("Ma grabesc") traverseaza in fiecare zi, de nenumarate ori, pe rosu. Astfel, ipoteza unei grabe subite cade; nu poti spune ca in fiecare zi se intampla ceva care sa te oblige sa intarzii, nu poti spune ca te grabesti sa ajungi mai repede la piata, s.a.m.d.
        Motivul real care ii determina pe cei ce traverseaza pe rosu este de fapt lipsa educatiei. Da, Da! Lipsa unei educatiei referitoare la comportamentul pe strada.
        Numai o persoana lipsita de educatie poata se afirme ca a traversa pe rosu nu reprezinta un lucru rau. Si in aceasta categorie intra oameni de toate varstele. Vad tineri si batrani, laolalta, care traverseaza care-ncotro, pe rosu.
        A traversa pe rosu este o greseala! Este un lucru rau! Si asta deoarece in primul si in primul rand inseamna incalcarea unei legi! In al doilea rand inseamna punerea vietii tale si a celor din jurul tau in pericol si in al treilea rand se mai incurca si traficul!
Poate veti rade si veti spune: "Ce fraier! Cui ii pasa de legi?!"
        Raspunsul este simplu: CHIAR VOUA!
        Da! Atata vreme cat vreti ca hotul care va fura sa fie prins, atata vreme cat vreti ca firma cu care ati semnat un contract sa-si respecte angajamentul, atata vreme cat vreti o deducere la impozit, inseamna ca va pasa de legi!
        Pe de alta parte, pentru a judeca si in sens invers, ce-ar fi daca absolut toata lumea ar traversa cand i s-ar nazari? Si vorbesc aici de pietoni, de masini, de tramvaie, de autobuze, absolut toti.
        V-ar conveni sa traiti intr-un haos si-ntr-un vacarm?
        Poate veti spune acum: "asa ceva nu se poate intampla doar fiindca traversez eu pe rosu!"
        Aceasta afirmatie subliniaza urmatoarea problema: fiecare se asteapta ca ceilalti sa faca ceva pentru el, dar el sa nu faca nimic pentru ceilalti.
        O societate este construita din indivizi. Pentru a trai in conditii bune, aceasta societate are niste reguli care trebuie respectate de catre toti indivizii.
        Pentru a primi respect trebuie sa fii tu primul care sa respecti. Povestea cu "lasa-l pe altul sa faca primul pas" nu tine.
        La fel si cu traversatul. Fiecare va raspunde atunci ca numai el traverseaza aiurea si drept urmare el este prea putin pentru a crea un haos. Si ce se obtine? O masa de oameni care privesc numai la ei.
        Se va ridica probabil intrebarea: "Ce conteaza daca este haos sau nu? Oricum, ordinea la ce e buna?"
        Conteaza foarte mult daca e haos sau nu. O astfel de intrebare poate fi ridicata doar de catre cei care nu inteleg rostul ordinii.
        Ordinea, in orice domeniu si in orice loc, are menirea de a usura si de a accelera orice proces. (Prin proces intelegand munca la birou, in fabrica, acasa, sau mersul pe strada).
        Efortul minim care trebuie depus pentru a mentine o ordine este compensat cu varf si indesat de usurinta cu care se pot desfasura procesele in acea ordine.
        Si pentru a reveni la educatie trebuie spus ca nici UE, nici politicienii, nici altcineva, nu poate aduce civilizatia si respectul in sanul unor oameni care le refuza. O societate nu poate deveni mai buna decat daca toti cei care o alcatuiesc devin mai buni.
        Daca nimic din cele ce am spus mai sus nu a contat pentru unii, atunci hai sa spun lucrurilor pe nume: chiar credeti ca merita sa riscati sa va rupeti un picior sau sa va spargeti capul, pentru a prinde un tramvai? Si-mi veti spune poate: "Cine nu risca, nu castiga!". Asa este. Dar cei care folosesc aceasta zicala cantaresc cu mare atentie riscul si castigul. Poate ca unora nu vi se pare mare riscul, dar atunci eu va intreb: Care e castigul?

sus

Rezolvare?

     La televizor a fost prezentata urmatoarea stire:
        "Numarul elevilor a scazut in ultimii ani. Acest lucru are si o urmare pozitiva, deoarece spre deosebire de anii '90, cand unui profesor ii reveneau aproximativ 30 de elevi, acum, unui profesor ii revin 15 elevi. Acest numar ne apropie de standardele europene, ceea ce este un lucru bun."
     Pentru a releva intelesul acestei afirmatii, trebuie sa recurg la urmatoarea comparatie:
        Locuitorii unui sat consuma fiecare 0,1% din productia de mere a acelui sat.
        In satul vecin, fiecare locuitor consuma doar 0,08% din productia de mere.
        Proprietarul femei care asigura intreaga productie de mere din cel de-al doilea sat, realizeaza, studiind statistica de mai sus, ca productia sa este inferioara celei din primul sat.
        Pentru a ajunge la aceeasi cifra de productie, omoara jumatate din populatia satului sau. Astfel, restul de supravietuitori consuma, fiecare 0,2% din productia locala de mere.
        Proprietarul fermei este acum multumit.
        El a rezolvat insa problema mergand in sens invers; nu a crescut productia ci a micsorat numarul consumatorilor.

        Acelasi lucru se intampla si cu numarul de elevi pe profesor profesor.
        Problema noastra nu a fost rezolvata prin suplimentarea numarului de profesori si de scoli, ci prin cresterea ratei abandonului scolar.
       Desigur, acum cifrele ne apropie de standardele europene, dar oare sensul pe care mergem corespunde cu sensul Europei?

sus

Ganduri induse de-o revista

        Astazi am primit prin posta numarul 7-8/2006 al revistei ConexClub.
        Am inceput lectura revistei, dar bucuria mi-a fost curmata in pagina a 4-a, unde m-a intampinat editorialul intitulat "Important pentru abonati si cititori".
        In primele randuri ale editorialului am fost placut impresionat de evocarea primului numar al revistei ConexClub, numar pe care il am si eu in colectia personala.
        Emotia rememorarii trecutului a fost insa curmata brusc de emotia si nedumerirea indusa treptat de mesajul care se reliefa pe masura ce parcurgeam textul. In momentul in care am terminat de citit pasajul "[...] au determinat redactia si editorul revistei sa ia in considerare incetarea editarii si tiparirii revistei ConexClub." am trait sentimentul neincrederii, nebulosul indemnandu-ma sa citesc mai departe. Dupa numai cateva randuri, am intalnit o linie punctata, urmata de un mesaj "fatal": "Exemplarul pe care tocmai il rasfoiti este ultima aparitie a revistei ConexClub."
        Din dorinta unei schimbari miraculoase, am recitit editorialul, sperand ca un inscris cu cerneala simpatica va prinde contur in mod brusc si va mentiona ca tot ceea ce am citit este doar o gluma. Din pacate insa, acel inscris nu a aparut. In locul lui m-a frapat inca o data urmatorul pasaj: "Mai mult, o serie de factori precum: [...] lipsa de interes a cititorilor pentru subiectele abordate [...]"
        Acest pasaj mi-a starnit mahnirea si revolta fata de modul in care este construita si structurata societatea (si nu ma refer aici doar la cea romaneasca), fata de modul in care sunt privite de catre o mare masa a populatiei subiecte legate de stiinta, tehnologie, fata de viitorul "usor" si "distractiv" pe care multi tineri si-l aleg si fata de modul in care sunt priviti, de catre colegii mai tineri sau cei de generatie, cei care se orienteaza spre un domeniu apartinand stiintei.
        Nu de putine ori am auzit termeni precum "tocilar", "fraier" asociati de catre marea masa a tinerilor unor elevi sau eleve preocupati de studiu, cu pasiuni serioase si care, poate cel mai important, erau dotati cu inteligenta care nu are nevoie de toceala pentru a intelege si a invata, inteligenta de care nu dispuneau cei ce ii insultau.
In aceeasi masura insa, am auzit si replici de genul "Am invatat in generala, acum este timpul sa ma distrez" (replica rostita de unii elevi atunci cand se afla in clasa a IX), sau replici de genul: "Pana intr-a saptea, opta am fost cuminte si cand m-am intalnit cu tipi mai mari, de vreo 20 de ani, eu nu aveam ce prostii sa povestesc ca am facut" (cacofonia apartine celui care a spus replica!), coroborate cu altele de genul: "asta (adica cel care invata) isi pierde tineretea si nu-si da seama".
        Uneori treci peste ceea ce auzi sau vezi, fie din nepasare, fie pentru ca ai altceva mai bun de facut, dar exista momente cand ceva te determina sa reflectezi asupra celor din jurul tau, sa iti amintesti ceea ce ai auzit sau vazut, si sa te "minunezi" de stadiul in care se afla ceea ce te inconjoara.
        Astfel, imi exprim profundul regret pentru ca valorile pe care o parte din tinerii (si nu numai!) de astazi le au sunt urmatoarele: bani, distractie, destrabalare, masini, telefoane mobile, "prostii facute, pe care sa le povestesc altora", mers la discoteca, la "sala"; in ceea ce priveste interesul spre o meserie, acesta se manifesta in special inspre a deveni cantaret/cantareata (cu sau fara voce - astazi aceasta calitate a devenit "optionala" pentru cei ce vor sa "misune" in domeniul muzicii), dansator/dansatoare, prezentator/prezentatoare si ... cam atat!
    Este foarte bine cand un om isi doreste sa se distreze, sa posede obiecte costisitoare, sa mearga la "sala", ca sa nu mai vorbesc de faptul ca orice munca si orice meserie este onorabila, dar esenta unei vieti adevarate, sanatoase, frumoase, este ECHILIBRUL. Ori dezvoltarea unilaterala, refuzul evoluarii cerebrale si al participarii la progresul societatii (si nu vorbesc aici doar despre progresul stiintific), reprezinta un dezechilibru.
        Desi nu intentionez sa atribui cuiva vreo vina, nu pot sa nu remarc faptul ca cel mai bine se promoveaza si se cumpara subcultura si proasta educatie. Nu vreau sa fiu fatalist, dar este cel putin foarte urat, cand o natiune (sau ma rog, o mare parte din ea!) se amuza privind la televizor spectacole in care oameni se injura, se lovesc, se umilesc. Revin asupra ideii echilibrului si spun ca si circul este bun si "reconfortant" pentru unii, dar asta nu inseamna ca trebuie sa fie adus in prim plan in fiecare seara.
        In aceeasi ordine de idei, nu pot sa nu remarc rezultatele si scandalurile ultimelor examene din Sistemul de Invatamant, atat cele destinate elevilor cat, poate mai ales, cele destinate profesorilor. Poate ca nu este tocmai frumos din partea mea sa comentez acest aspect si poate ca vor fi existand unii care sa ma critice pentru faptul ca nu sunt eu in masura sa comentez, dar rezultatele unora dintre cei care au pretentia ca sunt suficient de pregatiti pentru a pregati la randul lor pe altii, arunca umbra indoielii peste viitor.
        Tot ceea ce am exprimat mai sus nu reprezinta nici vorbele unui om trist, nici cele ale unui fatalist, ci reflecta in mod direct realitatea in care traim.
        Desi continua sa ma mahneasca, nu ma mai mira astfel faptul ca nu exista interes pentru electronica, sau pentru o revista de electronica aplicata - ConexClub - REVISTA CARE PRIN CALITATEA ARTICOLELOR PUBLICATE DE-A LUNGUL ANILOR SI PRIN CALITATEA OAMENILOR CARE S-AU STRADUIT SA CREEZE UN PRODUS EXCEPTIONAL A FOST (SI SPER SA MAI FIE!) O REFERINTA SI O DELECTARE PENTRU ORICE PASIONAT DE ELECTRONICA.
        Desi ma atrage foarte mult informatica (studiez la liceu limbajul de programare C++, iar in particular (adica singur!) studiez limbajul de programare Visual Basic 6, limbaj in care am realizat deja multe programe complexe, destinate fie proiectarii de transformatoare (programe destinate domeniului tehnic), fie analizei textelor (programe destinate domeniului non-tehnic)), raman fidel pasiunii pentru electronica si consider ca locul unei reviste de exceptie, asa cum este ConexClub, nu va putea fi luat de nici o alta revista de profil informatic.
          Imi exprim profundul regret pentru stoparea editarii revistei ConexClub.
        Cred ca, intocmai cum un profesor le spunea odata elevilor sai, si revista ConexClub a oferit o multime de raspunsuri unor intrebari pe care cititorii, din nestiinta sau din nepasare, nu si le puneau. In ciuda apropierii revistei de cititori, a unui feed-back bine realizat si a articolelor care pe de o parte erau bine documentate, pe de alta parte erau scrise de asa maniera incat sa poata fi intelese usor de catre amatori, "lipsa de interes a cititorilor pentru subiectele abordate" (si, indraznesc sa spun, lipsa intelectului) se pare ca n-a putut fi combatuta.
        FELICIT INTREG COLECTIVUL DE REDACTIE AL REVISTEI CONEXCLUB, PENTRU CA TIMP DE APROAPE 7 ANI A REUSIT SA DEZVOLTE O REVISTA DEOSEBITA!
IMI EXPRIM ATAT CONVINGEREA CA ACEASTA MUNCA A REPREZENTAT UN AJUTOR PENTRU PASIONATII DE ELECTRONICA, CAT SI SPERANTA CA ACEST HOP VA FI DEPASIT, IAR REVISTA CONEXCLUB VA CONTINUA SA VADA LUMINA TIPARULUI SI SA SIMTA ATINGEREA CITITORILOR!

sus

Cu ce suntem mai buni decat ei ?

        Am fost cu niste prieteni intr-un parc, zilele trecute si dupa ce ne-am gasit un loc unde sa stam, am inceput sa vorbim despre diverse subiecte.
        La un moment dat unul dintre amici a deschis un subiect lipsit de valoare pentru mine, dar care i-a aprins foarte repede pe ceilalti. Era vorba despre o vedeta autohtona si despre recenta ei aventura cu alta persoana importanta de la noi.
        Am stat si am urmarit cum fiecare dintre amicii mei gasea tot felul de reprosuri si observatii destinate respectivelor vedete, asociate cu replici de genul: "In ce lume traim!".
        Deoarece discutia, din care m-am auto-exclus, isi pierdea sensul din ce in ce mai mult, am intervenit spunand urmatoarele:
        Fratilor, lumea in care traim ne-o construim singuri! Fiecare isi construieste lumea si universul in care vrea sa traiasca! De aceasta constructie personala depinde viata fiecaruia.
        Ati vrut sa discutam despre aceste vedete. Nimic rau, teoretic, dar oare nu putem gasi ceva mai important si constructiv de discutat?
        Cu ce suntem noi mai buni decat ei? Stam si le comentam viata si problemele personale. Suntem cu ceva mai buni?
        Ne plangem de fiecare data cand avem ocazia ca nu avem suficient timp pentru a realiza tot ceea ce dorim sa realizam. Si totusi irosim foarte mult din timpul nostru liber (si poate si din cel de munca) pentru a comenta, a barfi pe altii. Pierdem timp din viata noastra pentru ca suntem prea preocupati de vietile altora.
        N-ar fi nimic rau daca aceasta preocupare ar presupune un ajutor pe care l-am acorda celorlalti, n-ar fi nimic rau daca aceasta preocupare ar presupune dispozitia noastra pentru a asculta destainuirile celor din jur, sau dorinta noastra de a fi alaturi de cei care au nevoie de cineva cu care sa vorbeasca. Dar nu! Nu suntem interesati de cei din jurul nostru deoarece dorim sa-i ajutam, sa-i ascultam, sa-i sfatuim; suntem interesati de ei din pur egoism, doar pentru a ne satisface propriile curiozitati, pentru a vedea cine cu cine s-a culcat, cati bani a castigat cine, unde si cu cine si-a petrecut vacanta nu stiu cine.
       Ne pierdem timpul privind emisiuni cu caracter distractiv-lasciv, incercand sa radem la bancurile proaste si incercarile de bancuri pe care le fac toti mascaricii.
        Ne pierdem pur si simplu viata urmarindu-i si comentandu-i pe altii.
        Suntem niste fraieri!
        Consideram ca suntem mai buni decat cei pe care-i barfim, fara sa ne dam seama ca in felul acesta suntem la fel ca ei. Si poate chiar mai rau, deoarece ei isi vad macar de vietile si de problemele lor, pe cand cei care ii comenteaza nu-si mai vad propriile vieti.
        Poate ar spune unii ca aceasta este singura bucurie pe care o au, dar consider ca daca o parte din timpul pe care-l rezerva acestor activitati acerebrale, l-ar utiliza pentru a comunica cu ei insisi, pentru a gasi solutii la propriile probleme, si de ce nu, pentru a evolua putin, din punct de vedere intelectual, atunci ar descoperi ca pot exista si alte bucurii.
        Alocutiunea mea si-a atins scopul, cel putin momentan. Subiectul aflat in discutie a fost schimbat iar opinia-mi impartasita, cel putin aparent.
        Ma intreb insa cati dintre amicii mei au si invatat ceva din cele ce le-am spus.

sus

Ciudatenii - Liftul -

        Un necaz pentru cei care locuiesc la etajele superioare ale unui boc este acela cand se strica liftul. De obicei, acest eveniment se intampla atunci cand nu te astepti!
        O prietena se "lauda" ca fiind uituca nu izbutea sa cumpere sau sa rezolve toate problemele zilei la un singur drum, fapt care o determina sa iasa de mai multe ori din casa. Cum insa ea locuia la etajul 8 si parcurgea scarile cam de 6-8 ori pe zi, la sfarsitul unei perioade de 36 de zile (cat timp fusese liftul din blocul ei stricat) ea urcase echivalentul aproximativ, in trepte, al unui zgarie-nori!
        Liftul se strica "instantaneu" atunci cand un locatar se muta (fie ca vine, fie ca pleaca din bloc). Exista intotdeauna vecini iscusiti care-l "ajuta" pe cel ce se muta si "protejeaza" liftul de eventuale suprasarcini.
        Atunci cand se defecteaza liftul este bine sa existe o persoana care sa anunte firma specializata in depanare. Orgoliile nu-si au rostul aici, dar cu toate acestea ele exista:
        "- Da' de ce? Eu l-am anuntat de 4 ori! Sa-l mai dea si altii!" vorbeste furia uitand ca si ea locuieste destul de sus si propriile picioare vor avea de suferit.
        Ma aflu intr-un bloc cu 7 etaje.
       Depanatorul ajunge la scara unde se anuntase un lift defect. Asculta explicatiile "tehnice" referitoare la modul in care liftul s-a defectat:
" - Aia de la 4 l-a stricat! Ca se tot duce de 20 de ori pe zi la prietena de la 7!" spune o locatara.
        " Ca cara toate porcariile cu el!", adauga alta, cu cacofonia de rigoare.
        Dupa o ora de investigatii tehnice depanatorul gaseste cauza defectiunii: o bobina arsa. Repara si pleaca.
        A doua zi liftul se defecteaza din nou.
        Vine acelasi tanar, investigheaza si descopera aceeasi bobina arsa. Repara si pleaca.
        Dupa cateva ore este chemat la aceeasi adresa. Deja toti cei implicati erau furiosi: si locatarii care-l acuzau pe depanator si depanatorul care-i acuza ca ce tot fac de ard bobina?!
       Faptul ca locuia destul de aproape de blocul cu liftul, dar mai ales de bobina buclucasa, depanatorul se decide sa ramana de straja langa bobina: "sa-l prind eu pe ala care n-are ce face!"
        (Nota autorului: bobina se afla sus, in casa liftului, o chichineata pe terasa blocului.)
Inarmat cu sandwich-uri si o carte, tanarul pazeste casa liftului. Dupa cateva ore misterul se dezleaga in cel mai surprinzator mod . un porumbel planeaza si se opreste pe o bara de lemn aflata la aproximativ 50-60cm deasupra bobinei cu pricina. Relaxat, porumbelul isi face necesitatile care "coboara" - fleosc! - pe bobina, aceasta automat scurtcircuitandu-se!
        Problema a fost usor evitata ulterior prin indepartarea barei pe care poposea porumbelul.

sus