Cine
sunt eu?
- prima parte -
Calatoria mea a inceput intr-o
zi de 1 Aprile din frumosul an (frumos pentru mine, cel putin) 1987. Atunci,
Cel care de Sus ne Iubeste si ne Vegheaza a hotarat ca este momentul sa
nu mai stau degeaba pe-acolo pe unde eram si m-a trimis pe Pamant ca sa
am si eu activitate.
Tatal meu a primit vestea trei
saptamani mai tarziu si iata cum a reactionat: "Pfuuu! Stiam eu! Astazi
mi s-au furat stopurile de la masina, in incinta unitatii militare!"
Mama l-a intrebat nedumerita:
"Si ce-i cu asta?!", la care tata i-a raspuns: "Pai nu stii, ca atunci cand
ti se fura ceva, afli apoi si o veste proasta?"
Atat de "proasta" a fost vestea
venirii mele sub forma de embrion, incat tata s-a hotarat sa nu aibe nicio
legatura cu mine (de parca n-ar fi avut deja! Ca doar n-am rasarit ca o
ciupearca dupa ploaie!!!) si i-a spus mamei mele: "Daca faci copilul, eu
nu te mai cunosc!". Din moment ce tata n-a mai cunoscut-o pe mama, si eu
sunt cel ce scrie acest text si nu stafia mea, cred ca este lesne de inteles
ceea ce a urmat.
Nu sunt un nostalgic al vremurilor
apuse, dar alegerea mamei mele, aceea de a ma "pastra pana la coacere" (Bine
mama!!) nu era dificila in 1987. Mama avea servici, o avea si pe mama ei
(adica pe bunica mea) si nu era o problema sa creasca singura un copil.
Asa ca am ramas "sa inot", termenul-limita pentru mine fiind 5 ianuarie
1988.
Si cum huzuream eu prin apele
amniotice, ma pomenesc de la un moment dat ca mama se apuca in fiecare zi
sa ma mangaie pe cap (evident, nu direct!). "Toate bune si frumoase, mama
ma iubeste, dar nu mai inceteaza?! Eu nu pot gandi aici?!" imi spuneam in
sine. Asa ca, pentru ca sa nu ma mai frece mama la cap, mi-a venit ideea
sa ma intorc. Si hop-top! m-am rasturnat, lasandu-i mamei spre mangaiere
bunatate de posterior. Aceasta pozitie bineinteles ca mi-a creat dispozitia
pentru ceea ce avea sa urmeze (nasterea mea prematura, cu 38 de zile mai
devreme).
Matusa mamei mele, ginecolog
de meserie, avea capacitatea de a ghici sexul copilului doar dupa forma
buricului mamei si coloratia pielii.
Astfel, din date doar de ea stiute,
a declarat: "Vei avea o fata!".
Mama s-a tinut sus si tare: "Nu!
Eu vreau sa am baiat si voi avea baiat!"
Matusa cu a ei: "Aiurea! Vei
face o amarata de pisicuta!"
Si iata-ma cotoi batran, de 1.93m
inaltime in prezent!
Acum, eu nu ma consider un om
grabit. Dimpotriva, sunt un om calm, si abordez viata si tot ceea ce tine
de ea cu rabdare si calm. Se pare insa ca acum 18 ani nu eram atat de "educat",
ba chiar eram grabit si nerabdator. Asa ca m-am uitat in jurul meu, am vazut
ca aveam la mine lucrurile de prima utilitate (degete, picioare, maini,
ochi, creier, cap, si alte minuni dintr-astea) si am hotarat ca este momentul
sa explorez lumea din afara.
Mi-am asumat riscul de a deranja
pe cineva (stiti ca musafirii nepoftiti nu prea sunt bine primiti!) si am
"batut" la usa!
Si tot asa, cioc-cioc!, cioc-cioc!,
pana cand mi s-a permis sa ies si am tras primul oracait, marcand astfel
pentru eternitate ZIUA de 28.NOIEMBRIE.1987, ORA 15:05 ca
fiind ziua mea!
- sfarsitul primei parti -
partea a - II - a
Imediat dupa nasterea mea a inceput sa ninga. N-a fost orice fel de ninsoare,
ci a fost prima ninsoare din iarna lui1987. Probabil de aceea anotimpul
meu preferat este iarna.
Odata cu venirea zapezii au venit
si frigul si vijelia, care au contribuit la crearea unui peisaj interesant,
dar au contribuit si la scaderea temperaturii din saloanele maternitatii.
Ma rog, doar in unele, hai sa nu zic toate. Mama se afla intr-unul din cele
in care temperatura nu s-a sfiit sa scada! sa va spun de ce!
Pentru ca eu sa fiu asteptat
cu fanfara si covor rosu, mama a platit binisor doctorul insarcinat (Nu!
Nu! Doctorul n-avea nimic umflat!) sa ma ajute sa vin. Atat de bine a platit
incat mama a fost "cazata" intr-un salon renovat, frumos, cu marmora pe
pardoseala si pe pereti, aproape pana la tavan. Nimic rau in asta, ce pacat
insa ca acest salon "mirific", de peste 20 de metri patrati nu era si incalzit!
In majoritatea saloanelor, care
erau mici si adaposteau in jur de 7 - 8 mamici, temperatura crestea din
motive de transpiratie biologica si respiratie in spatiu inchis. Astfel,
exceptand discomfortul produs de jilavitatea pielii, se poate spune ca in
acele saloane era cate o cloaca placuta.
La mama insa nu. Ea si cu alta
mamica leneveau in acel salon de peste 20 de metri patrati. Pacat ca le
clantaneau dintii in timpul acesta! Din cauza temperaturii scazute, nici
mama, nici cealalta doamna nu au mai fost capabile sa produca lapte pentru
pruncii lor. si iata-ma bebe mic si fara lapte de baut! Nu mi-a fost usor!
In maternitate, toate instrumentele,
scutecele, hainele si biberoanele erau sterilizate. Exista si un termen
chiar: "abur". Toate cele enumerate erau sterilizate cu abur. Foarte bine!
Numai ca la vreo cateva zile dupa ce-am venit, tot din cauza frigului, n-a
mai fost abur!!! Evident, n-a mai fost sterilizat nimic. Bine, bine, dar
noi (adica eu si ceilalti de-o seama cu mine) ce era sa facem?!
Mai de voie, mai de nevoie, toti
bebelusii au fost infasati cu scutece ude. Erau ude deoarece fusesera spalate,
dar nu a fost ca ldura pentru a fi si uscate. Asa ca toate mamicile au adoptat
pozitia "pinguin" si una langa alta si cu pruncii-n brate au inceput sa
dardaie pentru a-i incalzi. OK! Hai ca problema scutecelor ar cam fi fost
rezolvata...
Bebelusii insa, mai ales cei
prematuri cum eram si eu, mai au nevoie de ceva. De MANCARE!! Dar ce sa
faci cand toate biberoanele asteptau sa vina aburul? (si unde mai pui ca
erau si de-alde bebelusi ca mine care n-aveau mame inzestrate cu darul alaptarii...snif!
snif!)
In orice caz, aburul n-a vrut
sa abureasca vreo 10 ore. Inchipuiti-va ce fac o gramada de bebelusi care
nu mananca timp de zece ore: urla! si iata cum salonul bebelusilor s-a transformat
in crescatorie de broaste, de unde se auzeau toate soiurile de oracaituri
posibile. Dincolo de geamul despartitor, platou pentru filmat telenovele:
toate mamele plangeau privindu-si plozii cum se smiorcaie.
Dupa cele aproximativ 10 ore
a venit aburul si biberoanele au fost sterilizate. Atunci sa vezi bairam!
Sa revenim la salonul in care
era mama si colega ei. Aceasta din urma, dupa retete doar de ea stiute,
a inceput sa bea bere pentru a-i reveni laptele. si tot cu berea, tot cu
berea, pana cand, laptele saracu' a iesit ametit. Mama insa nu! Ea nu bea
alcool. Asa ca nici eu n-am baut lapte de la mama!
Oameni destepti exista peste
tot. Si la noi in maternitate a fost unul dintr-asta, care a hotarat intr-o
buna zi sa nu mai faca bebelusilor vaccinul intramuscular (adica cu o siringa)
ci sa il administreze pe cale orala. Atat de intelepta a fost ideea si atat
s-au bucurat bebelusii incat i-au multumit bunului domn facand fiecare o
ceva intre indigestie si alergie, urmata de expulzarea mancarii ingurgitate.
si iata cum bunul domn a trebuit sa ne treaca pe toti pe perfuzii pentru
a ne hrani.
Eu am fost mai cu mot. Am facut
si un icter post-natal! Fapt pentru care 5 - 6 zile nu am parasit "camera
de sticla" (un fel de incubator). Mi-au fost inchisi ochii cu leucoplast,
mi s-a infipt perfuzia (perfuzia trebuia introdusa intr-un vas de sange
bun, iar cel mai bun era la cap, spre tampla, in zona fruntii, asa ca mi-au
tras inca un pansament peste moaca) si am fost lasat in incubator spre a
fi supus unui tratament cu ceva raze. Nu ma intrebati ce fel de raze, deoarece
nu mai imi aduc aminte, mama nu stie, iar eu n-am acum timp sa ma documentez.
Oricum, daca vreti detalii, nu trebuia ca razele sa-mi atinga ochii (de-asta
si leucoplastul de pe ochi) si am impresia ca erau generate non-stop.
Dupa cele 6 zile mi s-a dat drumul
si m-a fost si dezlipit leucoplastul de pe ochi: harsti! Probabil de-aceea
n-aveam eu gene si sprancene cand s-a uitat acasa mama mai bine la mine.
Au trecut 14 zile de la nasterea
mea si in sfarsit am ajuns la greutatea pe care am avut-o la nastere: 2650
de grame! (in conditii normale, un bebelus are la nastere cel putin 3400
de grame. Dupa ce se naste, slabeste putin, de! Face efort! Dupa trei zile
insa revine la greutatea initiala si este fericit. Mie insa, mi-au trebuit
14 zile ca sa ma reculeg!).
Apropo, cand m-am nascut aveam
deci 2650 de grame si 47 de centimetri lungime. (spre deosebire de normalul
de 52 de centimetri). Dar nu ma plang, nici acum nu am o inaltime obisnuita
(1,93m).
Tot dupa 14 zile, doctorul mi-a
semnat "ordinul de lasare la vatra".
De la spital am plecat acasa,
unde era atat de frig incat faceam condens intre cearsafuri si saltea. Din
acest motiv, bunica mea a hotarat sa ma ia pe mine si pe mama intr-un taxi
pirat (pe vremea aceea taxiurile erau greu de gasit; taxiul in cauza, comanda
speciala, era condus de un fost pilot de aviatie pensionat care facea curse
ilegale cu masina personala) si sa ne duca la ea acasa.
Cand mai aveam 200 de metri si
as fi ajuns acasa la bunica inevitabilul s-a produs: am fost implicat intr-un
neobisnuit accident auto dintre taxiul in care ma aflam si un ditamai tractorul...
- sfarsitul partii a doua -
partea a - III - a
Accidentul s-a produs in intersectia dintre bulevardul Ion Mihalache (pe atunci, 1 Mai) si strada Aviator Popisteanu (pentru cunoscatori, zona "Ciuperca").
Pentru o mai buna intelegere am realizat o schita. Masina insemnata cu bulina rosie reprezinta taxiul in care ma aflam.
Cum in intersectie se afla si statia de tramvai, soferul taxiului a facut
un gest amplu cu mana pietonilor care stationau pe trotuar in pozitia indicata
in schema, indemnandu-i sa prinda curaj si sa traverseze (pe atunci nu era
stop instalat, ci doar pietonal si "mica intelegere").
Fac precizarea ca cetatenii din
zona dezvoltasera obiceiul de a nu astepta tramvaiul in statie, pe refugiu,
ci pe trotuarul din fata statiei.
Intrucat transportul in comun
nu poate multumi pe toata lumea, existau si atunci oameni care se plictiseau
asteptand tramvaiul. Aveau insa impresia ca daca pozitia din care asteapta
tramvaiul le permite sa-l vada cand inca se afla la statia precedenta, acesta
va veni mai repede spre ei.
Astfel, traversau haotic abia
cand zareau ivirea tramvaiului dinspre Piata Chibrit.
Din acest motiv, au ignorat gestul
prietenos si politicos prin care soferul taxiului ii invita sa traverseze,
intrucat nu venea niciun tramvai!
Soferul unui tractor care dorea
sa intre pe bulevard din strada Aviator Popisteanu a interpretat acelasi
gest amplu ca fiind un permis de libera trecere pentru el, asa ca a pornit
in intersectie. Soferul taxiului, nedumerit, a ridicat mainile in sus. Vazandu-l,
soferul tractorului s-a oprit. Intrucat pietonii nu traversasera, soferul
taxiului le-a mai facut o data gestul amplu, care iar a fost interpretat
de tractorist la fel ca inainte. Pietonii tot n-au traversat, dar si taxiul
si tractorul au pornit in acelasi timp pe doua directii care s-au intalnit
in "punctul numit coliziune"!
Bunica statea pe scaunul din
dreapta soferului, fapt care a condus la "proiectarea" ei direct in bratele
soferului.
Mama statea pe bancheta din spate,
la mijloc, cu mine in brate.
Norocul meu a fost ca in momentul
impactului, mama a avut prezenta de spirit sa ma ridice in sus, aproape
de tavanul masinii, unde se crease un spatiu.
Acolo, nu exista posibilitatea
ca eu sa fiu lovit in vreun fel.
Astfel am scapat, dupa cum se
zice, teafar si nevatamat!
Ajuns la casa - apartamentul - bunicii mele am inceput sa primesc vizite.
Era si normal: eram o persoana importanta! Astfel, dupa ce m-am aranjat
si m-am instalat comod alaturi de mama, au sosit musafirii, cu tot cu "omagii"!
Mai intai a venit o doamna de
varsta mamei, care a fost vecina de bloc si prietena cu tanti Ani, sora
bunicii mele. Tanti Ani era medic ginecolog, obstetrician si fusese moasa
primului nascut al mamei.
Tanti Ani se afla in Germania
de Vest (inca nu cazuse Zidul) unde emigrase cu mai putin de doua luni inainte
de a ma naste, gratie originii germane a mamei sale, strabunica mea Ekaterina.
Se pare ca tanti Ani nu credea
ca nu eram o "pisicuta" si nu accepta ca pentru prima data in zeci de ani
de practica si dupa sute de nasteri daduse gres.
Astfel, pentru a-mi fi verificata
"natura", a fost trimis "spionul" - respectiv doamna mai sus mentionata
(halal omagiu mi-a adus!)! Dupa ce s-a adeverit ca sunt un cotoi, confirmarea
a plecat in zbor, sub forma de convorbire telefonica, taman pana in Germania,
unde avea sa "rupa" un suflet de prezicator ginecolog.
A urmat vizita unchiului Emil,
frate cu tatal mamei mele.
In afara Academiei Militare Batranul,
cum i-a placut sa-i spun, absolvise Electronica, a lucrat la primele computere
(rusesti, mari cat un dulap) si a fost cel care mi-a deschis drumul spre
electronica, dar despre acestea la timpul lor.
Desi traia de peste 50 de ani
in Bucuresti, Batranul pastra inca vorbirea ardeleneasca. Asa ca dupa ce
m-a privit timp indelungat, dupa ce m-a instalat in frumosul cos pentru
nou nascuti pe care mi l-a adus de la Tanti Emilia (sora cu tatal mamei
mele), dupa ce m-a privit din nou a spus: "No, toti copii mici sunt urati,
sunt ca niste broste, da' asta e chiar un copil frumos!
Ca fapt divers, legat de frumusetea
nou-nascutilor, sa va povestesc o intamplare petrecuta tot "in sanul familiei":
Cand mama l-a nascut pe fratele
meu, tot la maternitatea "Polizu", dar cu 20 de ani inaintea mea, tanti
Ani a sunat-o pe bunica sa o anunte ca are un nepot. Bunica a intrebat-o
plina de curiozitate: "Ani, copilul este frumos?"
La o astfel de intrebare raspunsul
a fost pe masura: " Spune-mi, te rog, dar care din voi doua
este atat de frumoasa ca sa aveti pretentia la un copil frumos?"
Cred ca matusa a uitat in acele
clipe de rautate feminina ca la facerea copilului mai era, cat de cat, implicat
si un barbat.
Revenind insa la musafirii mei,
a venit randul ca vecinele din apartamentul de langa cel al bunicii sa ma
viziteze.
Asadar, au venit amandoua, mama
si fiica, aducandu-mi in dar un ban din argint cu efigia Regelui Mihai.
As putea sa spun ca mi-au adus
un banut cu Regele pe el intrucat rege la rege trage, dar nu vreau sa ma
dau mare, asa ca va spun cinstit: se poarta obiceiul de a se da un obiect
din argint nou-nascutului, daca acesta din urma este baiat.
Si iata cat de simplu am castigat
primul banut (de argint!) din viata mea!
Toate bune si frumoase, dar dupa ce vizitele s-au terminat si musafirii
au plecat, eu am ramas singur cu mama si bunica. Poate ca acest lucru pare
normal fapt care ar conduce spre intrebarea: "Si ce mare lucru?".
Este mare lucru deoarece voi
nu le-ati vazut pe mama si pe bunica atunci.
Intre ele se ducea o lupta, fiecare dintre ele dorind sa fie cea care sa-mi
dea sa mananc. Astfel, dupa ce laptele era preparat si temperat corespunzator,
una o pacalea pe cealalta, determinand-o sa iese din camera, pentru a fura
si copilul (adica eu!) si biberonul!
Inchipuiti-va ce forfota se producea
in casa si inchipuiti-va cum cea care a fost pacalita pleca mai iute sa
prepare laptele pentru masa urmatoare, spunandu-si in sine "de data asta
nu ma mai fraiereste!".
Motivul pentru care se ducea
aceasta lupta era chiar firea mea ciufuta. Eu am fost un bebelus caruia
nu i-a placut sa fie tinut in brate. Cum ma ridica cineva la piept, cum
incepeam sa urlu si sa tip. Astfel, singurul moment cand ma lasam tinut
in brate era atunci cand mi se dadea sa mananc. Era totodata si singurul
moment cand mama sau bunica se puteau bucura pentru ca ma tin la piept.
Dar cum timpul n-avea de gand nici pe-atunci sa stea in loc, a trecut o
saptamana de cand am ajuns acasa la bunica, iar eu nu fusesem inca imbaiat.
De ce? Pentru ca mamei si bunicii le era frica sa faca baie unei "bucatele
de carne" de 2,650Kg. (Acum sa nu va inchipuiti ca devenisem un ghemotoc
de murdarie! Partile cu risc mare de imputire (si la un bebelus, se stie
care sunt aceste parti!) erau curatate in mod frecvent dupa principiul "facere
si curatare").
A fost nevoie ca asistenta care
supraveghea evolutia nou-nascutilor "domiciliati" in zona in care se afla
si apartamentul bunicii sa vina si sa le instruiasca pe mama si pe bunica
cum sa spele 2,650Kg de carne cu ochi, maini si picioare!
Fiindca tot veni vorba de picioare,
prima data cand am fost desfasat am produs stupoare si spaima in mama si
bunica, intrucat aveam niste talpi uriase! Foarte mari pentru un bebelus
si prin excelenta mult mai mari decat ar fi trebuit un prematur sa aiba.
Acest lucru se resimte si astazi,
cand caut prin toate magazinele adidasi, ghete sau pantofi si nu gasesc,
intrucat producatorii de pantofi au uitat ca pe lume mai sunt si oameni
mari...
Va povesteam in episoadele anterioare ca mama nu m-a mai alaptat pe cale
naturala intrucat frigul din salonul maternitatii a defectat ceva prin "fabrica".
Cu toate acestea, din cand in
cand, se mai ivea cate o lingurita de lapte matern. Bunica ii zicea repede
mamei: "Da-il ca medicament!"
In felul acesta, ingurgitand
din cand in cand cate un "medicament", am fost intarcat si reintarcat de
vreo 30 de ori!
Ca tot veni vorba despre lapte,
pe vremea aceea cei care nu aveau productie de lapte acasa primeau lapte
pe baza unei retete eliberate de medicul de copii.
O parte din cantitatea de lapte
era asigurata de importul de lapte praf "ROBEBI" din Ungaria si era ridicata
de la farmacie.
Cealalta cantitate consta in
lapte praf romanesc si era ridicata de la un centru de distributie de pe
strada Caraiman.
Despre laptele din urma, toata
lumea comenta ca este cel mai bun. Si pe buna dreptate, cred ca era cel
mai bun, intrucat era foarte bogat in proteine de la ... muscutele, gandaceii,
aripioarele si piciorusele de insecte care erau amestecate in toata masa
laptelui.
Cu privire la acest aspect, matusa
mai sus amintita, tanti Ani, le-a avertizat pe mama si pe bunica de faptul
ca o sa aiba mari probleme cu laptele. Povestea cu multa placere cum "femeile
imi sarutau si picioarele pentru ca le faceam rost de lapte praf pentru
vitei pentru a-si alapta copiii!" (Oare din cauza aceste inovatii alimentare
se datoreaza rezultatele de la Bacalaureat din ultimii 16 ani?!).
Inca de pe atunci am fost un copil precoce. M-am gandit ca nu are sens sa
astept sa-mi creasca dinte cu dinte si ca ar fi mai grozav sa pot sa afisez
dintr-o data mamei si bunicii un zambet actoricesc.
Astfel, pe la varsta de 8 luni,
mi-au crescut 6 dinti deodata! - sa tot am cu ce sa zambesc!
Nimic rau, dar din cauza exploziei
dentare si a durerii cauzate de aceasta nu am mai fost in stare sa mananc.
Ajunsesem la stadiul in care la ora 16:00 terminam masa de la ora 8:00!
Doctorita a recomandat sa mi
se administreze ceai de musetel. Acesta insa mi-a distrus globulele rosii,
ceea ce a condus la o anemie iminenta.
Mentionez ca in Franta, inca
din anii '60, consumul de ceai de musetel a fost eliminat, din motivul mai
sus explicat. La noi insa era indicat dupa extractiile dentare, desi erau
persoane care cunosteau faptul ca utilizarea acestuia favoriza dezvoltarea
de microbi si ciuperci.
In decurs de 24 de ore, pana
la 5 dimineata, am trecut prin 7-8 cicluri de racire si incalzire extrema.
Astfel, de la o febra de 41,3 grade Celsius pe care mama o combatea cu comprese
reci, ajungeam la stadiul in care ma raceam si ma rigidizam. Atunci mama
imi facea masaj pentru a ma incalzi, fapt care era urmat de o noua crestere
a temperaturii si tot asa.
Si iata cum m-am intors in locul
de unde am plecat. Nu! Nu! Nu chiar acolo! Am vrut sa spun ca m-am intors
intr-un spital, unde am fost dus de urgenta la ora 5 dimineata! E drept,
nu la maternitate, ci la spitalul de copii.
Ajuns in spital cu hemoglobina
5,5 am trecut printr-o etapa critica a existentei mele.
Imediat mi s-a facut transfuzie
cu masa eritrocitara. Acest lucru a condus si la o stare inaintata de emotie,
deoarece la vremea respectiva, in anumite locuri, din cauza iresponsabilitatii
unor cadre medicale, au fost infectati multi copii in urma utilizarii repetate
a acelorasi instrumente medicale fara sterilizarea prealabila acestora.
Pentru a mi se face transfuzia
am fost asezat pe o masuta de salon care poate fi observata in cea de-a
patra fotografie din Album (click pt. poza).
Asistenta care s-a ocupat de
mine era o doamna de vreo 53 de ani, mai priceputa si instruita decat un
Killer din filme. Pentru a-mi administra in liniste injectia, nu a lasat-o
pe mama sa ma tina in brate, m-a imobilizat pe acea masuta si m-a legat
intr-un mod cat se poate de grotesc.
Abia la cativa ani dupa Revolutie,
mama a recunoscut acea legatura la TV, intr-un thriller. Era o metoda de
imobilizare care presupunea legarea mainilor victimei intre ele si de picioare.
Apoi picioarele erau indoite din genunchi, spre spate si legate in asa fel
incat orice incercare de dezlegare a acestora ducea la strangulare, prin
intermediul unei legaturi de la gat.
Revenind la momentul transfuziei,
mama, care fusese data afara din salon, privea socata cum asistenta s-a
descurcat de una singura; fixarea perfuziei era de acum un fleac.
Salonul in care am fost internat
avea trei patucuri. Atunci cand micul pacient avea sub doi ani, era internat
cu un insotitor, in persoana mamei sau a bunicii. In cazul meu a venit mama.
In salon insa nu era permis sa
existe niciun pat sau scaun in afara patucurilor pentru copii. In aceste
conditii, mamele stateau cum puteau. Este drept, caii dorm in picioare,
dar ei au patru picioare! Mamele au doar doua! Si iata cum mamele, pedepsite
parca pentru imbolnavirea copilasului, stateau sprijinite partial pe patul
copilului, incercand sa doarma . fara a adormi prea tare!
Eu aveam patul lipit de zidul
care despartea salonul de coridor. Pe mijlocul camerei era "cazat" un alt
copilas a carui mama nu a fost lasata sa se interneze cu el. Din acest motiv,
copilasul plangea cat era ziua de mare dupa mama si dupa papica. Pe latura
cu fereasta a salonului se afla un patut in care era o fetita de doar 3
saptamani, internata in aceeasi zi cu mine si cu micutul mereu flamand.
Fetita de 3 saptamani plangea
aproape non-stop, starnind furia tinerei sale mame (19 ani) care o injura
de mama focului, tipa la ea precum un leu fara mancare, o ridica apoi la
vreo 60 de centimetri deasupra patului dupa care o izbea de pat. Copila
urla din nou, mama o trantea din nou, si tot asa pana cand nu se mai auzeau
decat niste emisii sonore de om sufocat si macanit de rate.
Mama mea a chemat imediat medicii, care au efectuat investigatii serioase.
La doua zile dupa ce-am fost
internat, la ora 5 dimineata, micutul din patul nr.2 a inceput smiorcaiala
dupa mancare. Plangea deja de aproape o ora, iar mama fetitei din patul
nr.3 facea o criza de isterie, ca nu se poate odihni.
Mama mea a plecat sa caute pe
cineva din personalul care se ocupa cu prepararea hranei, cu scopul de a
aduce ceva pentru Flamanzila!
Dupa numai 7-8 minute cand s-a
intors cu mancarea, mama m-a gasit in bratele mamei fetitei de la nr.3.
Aveam gura si nasul pline de sange, iar jumatatea stanga a fruntii era inrosita
de o contuzie.
Mama era disperata. I s-a spus ca am cazut din pat, lucru cam ciudat intrucat
patul avea o grila serioasa care nu putea cobori
singura.
Doctorita care a fost chemata
imediat dadea semne ca lovitura ar putea avea urmari nedorite asupra creierului
meu si urma sa propuna o radiografie.
- sfarsitul partii a III-a -
partea a - IV - a
Dupa cum spuneam, doctorita urma sa recomande efectuarea unei radiografii,
iar mamei mele ii era teama ca nu cumva odrasla (adica eu!) sa i se tampeasca!
Pentru a continua povestirea,
trebuie sa clarific cateva aspecte.
Nu stiu care va sunt opiniile
cu privire la bioenergie si alte lucruri dintr-astea, dar eu cred si in
bioenergie si in telepatie si in telekinezie si cred de asemenea si in capacitatea
creierului uman de a-si vindeca propriul organism doar printr-un efort de
vointa. (Mentionez ca eu cred si in extraterestrii, cu atat mai mult cu
cat au existat niste publicatii de pe la noi, care in urma cu vreo 10 ani
au scris despre mine ca sunt un extraterestru! Dar despre asta va voi povesti
la momentul oportun!).
Fara a aduce nicio acuza sau
ofensa cuiva, mai spun ca trebuie sa se faca diferenta intre Yoga adevarata
si aberatiile care se vad pe la televizor.
Revenind la povestea noastra,
norocul meu a fost mama.
Este foarte posibil ca fiind
initiata in Yoga inca de pe la 12 ani, din anul 1959, avand vaste cunostinte
de masaj si presopunctura, mama sa posede ceva bioenergie.
Cert este ca imediat dupa ce
am suferit "accidentul", de pe la ora 7 si ceva dimineata, mama s-a apucat
sa-mi faca masaj. Spre ora pranzului, cand doctorita a revenit, a ramas
consternata: eram vioi, fara nicio urma de lovitura la gura si la frunte.
S-a constatat ca sunt bine si nu a mai fost necesara nicio radiografie.
Fetita din patul 3 a fost trimisa
la Spitalul Fundeni unde s-a constatat ca suferea de o anomalie cardiaca
agravata, evident, de "tratamentul" aplicat de mama nevrotica.
In paranteza vorbind, acelasi
masaj si presopunctura au fost aplicate de catre mama si cotoiasului pe
care il am - un motan negru, rasa Bombay.
Acesta cred ca a visat ca este
parasutist si a sarit (in urma cu vreo doi ani) pe geamul de la baie. Altitudinea
de la care a cazut este egala cu inaltimea celor 5 etaje la care se afla
apartamentul meu.
Adunat de pe jos dupa principiul
"Toate componentele se potrivesc doar intr-un singur loc, asa ca nu fortati
daca vedeti ca mufele nu-s compatibile", motanelul statea ghemuit si se
tara putin cate putin.
Dupa 4 ore de masaj, motanul
si-a revenit complet si este si acum bine si sanatos.
Fara a considera ca divaghez
de la subiect, imi aduc aminte ca aveam patru ani si jumatate cand am ramas
cu o vecina, o doamna de circa 57 de ani, energica, mama a doua fete si
bunica a trei nepoti, in fata blocului, deoarece mama a trebuit sa intre
in casa. Pe atunci locuiam la parterul unui bloc si deci mama nu a stat
mai mult de doua minute in casa, iar motivul pentru care a intrat in casa
a fost sa-i aduca drept cadou unei alte vecine o pereche de pantofi.
Din nou mama facea o fapta buna
si din nou m-a gasit aproape lesinat, lovit la cap!!!
Vecina sedea pe un grilaj care
separa spatiul verde (tip pastila) de cele doua alei asfaltate din fata
blocului. Foarte senina, aceasta i-a spus mamei ca sedeam langa ea si am
cazut pe spate, cu capul in pamant!
O mica precizare: vecina ii spusese
mamei ca va avea grija de mine...
Vreau sa va mai povestesc un lucru pe care l-am omis in episoadele anterioare.
Mama imi spunea ca aveam un aer
straniu si nu isi dadea seama de ce par diferit de ceilalti bebelusi. Explicatia
este simpla: nu aveam nici gene, nici sprancene, iar parul era de culoarea
morcovului. Cand am implinit o luna de viata mi-a crescut si primul milimetru
de gene, evident de culoare oranj, iar de sprancene am avut parte abia dupa
cateva luni.
BATRANUL
Pentru a epuiza evenimentele petrecute in acea perioada a existentei mele,
va voi povesti o intamplare pe care a trait-o o persoana draga mie, persoana
care acum salasluieste printre cei drepti.
Este vorba despre unchiul Emil.
Cand ma gandesc la unchiul Emil
imi amintesc de zambetul lui deosebit care dadea chipului sau o infatisare
plina de bunatate si il facea sa semene cu Sfantul Parinte Papa Ioan Paul
a II-lea.
Imi povestea cu mult farmec intamplari
din viata lui, bancuri, glume si ma invata electronica.
Batranul, cum ii placea sa ii
spun, a fost un om deosebit.
Intamplarea pe care urmeaza sa v-o povestesc s-a petrecut in lunile mele
de bebelus, cand Batranul trecuse in rezerva.
Era anul 1988; lipsurile de produse
din magazine si nebunia cozilor au fost traite de catre cei varstnici si
aflate de catre cei tineri.
Batranul nu mai trebuia sa poarte
uniforma militara, fapt pentru care avea voie sa stea nestingherit la cozi
si sa care o sacosa in mana (altfel, ofiterii si demnitarii nu aveau voie,
pe atunci, sa care greutati mai mari de 1Kg sau sa isi faca singuri cumparaturile).
Intr-una din zile, Batranul s-a
aliniat frumos, intrucat stia din armata ce inseamna ordinea, la o coada
care desi era foarte lunga era si foarte rentabila: se vindeau pui, marfa
pretioasa, cam 5 - 6 pui de cumparator. Magazinul era bine aprovizionat,
iar dupa o apreciere vizuala nu ar fi trebuit sa dureze mai mult de 2 -
3 ore pana cand sa ajunga sa cumpere si sa plece acasa impreuna cu trofeele
dorite.
Dar iata ca mai erau circa 20
de persoane care il desparteau pe Batranul de vanzator.
Coada, care de ceva vreme dadea
semne de nervozitate, ajunsese o gramada dezorganizata.
Vanzatorul obosise si el. Nu
mai dadea randamentul scontat si primea atacurile verbale mai mult sau mai
putin dure, atacuri de genul: "haide dom-le ca ne prinde seara", "ce te
mocosesti atat?!", "ce te-ai facut vanzator daca esti bleg???!".
Aceeasi gramada dezorganizata
l-a blocat pe batranul in pozitie de "Soldat! Drepti!", cu ambele brate,
evident, in jos!
De peste 40 de minute Batranul
se chinuia sa-si elibereze macar mana cu care sa scoata portofelul.
Impins din greseala de un cot
cu "ajutorul" caruia un ins cauta sa se catapulteze mai in fata, Batranul
a ajuns brusc in fata vanzatorului.
Prin natura scopului, care era
vanzarea, locul din fata vanzatorului permitea, dupa cum era si normal,
ca tot omul sa faca manevra de cumparator: sa scoata banii de unde ii tine,
sa plateasca, sa ia marfa, sa o arunce in sacosa, iar apoi sa escaladeze
cu miscari ale bratelor imprumutate din inot, multimea care parca voia sa-l
tina captiv.
Batranul scoate portofelul pentru
ca sa plateasca, moment in care asupra lui s-a revarsat revolta multimii.
O sumedenie de injurii, precum "Asa blegule! Pana acum de ce n-a pregatit
banii??!", "De unde esti picat de nu stii sa cumperi?", "Du-te la scoala
sa-nveti cum sa stai la coada!!" au fost aruncate-nspre unchiul meu.
Om calm si inteligent, Batranul
nu a ripostat in niciun fel si a plecat, amuzandu-se cum poate un om ca
el, cu o valoare recunoscuta, ditai colonelul, electronist si informatician,
sa fie redus la zero de o coada nervoasa.
- sfarsitul partii a IV -a -
Desi am avut o copilarie mai putin obisnuita, diferita de proverbiala copilarie
de vis, am avut parte de mult noroc.
Un mare noroc a fost faptul ca
m-am nascut cand mama implinise deja 40 de ani si astfel am beneficiat de
o metoda noua de crestere a bebelusilor.
Daca fratelui meu, nascut cand
mama avea 20 ani, i s-a aplicat metoda "Cum sa dominam animalusul",
pe mine, mama, imbogatita cu lecturi stiintifice, m-a crescut dupa "Metoda
ruseasca"!
Probabil ati sarit in sus de
groaza, dar linistiti-va, intrucat situatia este (si a fost) complet alta
decat aceea pe care rezonanta cuvantului "ruseasca" v-a indus-o.
Metoda romaneasca "Cum sa dominam animalusul":
1. copilul
mic - bebeul - este un mic animalus escroc terorist, care simte slabiciunile
adultilor si cauta sa-i domine;
2. copilul
mic - bebeul - simte cat de placuta este prezenta mamei; el, smecher din
nastere, va constata repede ca mama este imediat langa el atunci cand urla
de-i sar nadragii de pe el, iar mama, constatand ca acestia sunt uzi (sau
si mai rau...) se mocoseste pe langa el sa-l curete si sa-l reambaleze.
Deci recomandarea - regula stricta
- a medicului era: schimbarea rufariei din zona cu inundatii de 6 maximum
7 ori la 24 de ore.
In cazul in care ati facut imprudenta
de a-i schimba borsoacele la mai putin de 3 ore chiar si numai o singura
data, ati devenit supusul sclav al progeniturii ce va va purta genele (si
sprancenele): inundatiile se vor succeda la intervale tot mai mici, evident,
insotite de semnal sonor.
Mama a respectat cu strictete
aceste recomandari, iar fratele meu a fost un bebelus care a stiut ce tip
de viata au muraturile! Tot la 4 ore era ud de la calcaie pana la guleras
si ramanea la fezandat pana cand sosea ora la care "metoda" aproba
schimbarea scutecelor!
Mama obisnuia sa cumpere reviste bulgaresti pentru a-si pastra vie limba
indusa printr-o casnicie esuata la sud de Dunare.
Cand nu gasea destule publicatii
bulgaresti cumpara reviste rusesti (fiindca literele erau tot chirilice),
iar limba rusa o stapanea foarte bine. Pe atunci limba rusa era obligatorie
in scoli, dar mama o invatase foarte bine de la strabunica mea care era
nemtoaica, ea si cu toti stramosii ei dusi de Tarul Petru cel Mare in Rusia!
(nota informativa: strabunica a ajuns pe meleaguri Sibiene prin 1930 fiind
casatorita cu strabunicul meu, roman.)
Ei bine, revistele rusesti au
fost cele care au calauzit-o pe mama in adoptarea unei noi metode de tratare
si crestere a pruncului.
In primul rand in acele timpuri
nu existau pachetele "Pampers" asa ca locul si rolul lor era preluat
in baza formulei de echivalenta: 1 bucata de pampers = 3 bucati de scutece!
(Dictionar: scutec = bucata de panza moale (bumbac) de dimensiuni 80x80
cm).
Revista ruseasca nu trata copilul
ca pe un terorist care aplica un santaj folosind metoda: "udul"!
Nu, revistele rusesti le invatau pe mame ca bebelusul trebuie sa se simta
bine, ocrotit, cu vesmintele mereu curate, uscate si primenite de cate ori
bebe binevoieste sa se bucure!
De cate 17 ori in 24 de ore a
schimbat mama cele 3 straturi de scutece (adica 51 de bucati), iar chinul
cel mare era ca se uscau cam greu in miez de iarna cu caldura existenta
pe atunci!
Marele meu noroc nu a constat
in aceea ca am fost, vorba reclamei TV, curat si uscat, ci faptul ca revistele
rusesti mi-au dat libertate totala!
In esenta, pentru a nu bloca
setea de cunoastere (a se citi progres), revistele sfatuiau parintii sa
dea o libertate deplina copilasului care trebuie lasat sa puna mana pe tot
ce doreste, iar interdictiile sa fie cat mai putine si motivate!
Asa ca eu am avut posibilitatea
sa descompun si sa mesteresc prin nenumarate ceasuri mecanice sau electronice,
obiecte electrice si electronice, radiouri cu lampi sau cu tranzistoare,
televizoare. La patru ani am dezmembrat primul ceas mecanic dupa care i-am
aratat mamei ce face fiecare rotita a angrenajului. A ramas uimita si de
atunci, in baza principiului ca stiinta cere sacrificii, am avut cale libera
sa demontez tot ceea ce apreciam ca a stat prea mult timp asamblat.
Pe la 5 ani am primit o felicitare
muzicala pe care am ascultat-o pana cand bateria ei s-a consumat. Am plecat
atunci impreuna cu mama si cu felicitarea la cel mai apropiat butic unde
se inlocuiau baterii de ceas, pentru a cumpara felicitarii, o baterie noua.
Acolo insa ghinion! Vanzatorul (care era si tehnicianul buticului) m-a informat
ca nu are tipul de baterie care-mi trebuia. Am purtat-o pe mama timp de
doua zile, pe jos, prin tot Bucurestiul, pe la toate magazinusele cu baterii,
sperand ca-mi voi gasi mult dorita baterie. Ghinion insa la toate magazinele!
Problema era insa alta; nu era
nicio criza de baterii, dar toti mesterii si tehnicienii de la magazinele
de baterii nu se pricepeau sa desfaca felicitarea muzicala pentru a ajunge
la baterie si se temeau sa experimenteze pe marfa clientului. De lucrul
acesta mi-am dat seama dupa ce am desfacut de unul singur felicitarea (si
asta, dupa cum am mai spus, fiindca aveam dezlegare la desfacut si dezasamblat).
De data asta insa nu am defectat felicitarea in niciun fel, dimpotriva.
Vazand unde este pozitionata bateria, am extras-o cu grija din lacasul ei
si de aici in colo povestea se identifica cu orice poveste in care eroul
principal merge cu o baterie uzata la magazinul de baterii. Am cumparat
bateria noua, am montat-o in locul celei vechi si am repornit felicitarea.
- sfarsitul partii a V -a -
partea a - VI - a
Sa revenim la perioada de ... 28 noiembrie 1989: implineam 2 ani.
Tanti Ani sosise impreuna cu
Lucian, fiul ei si varul mamei mele, din West - Germany cu intentia (am
zis doar cu intentia, dar stiti cum este cu intentiile si ce drum paveaza
ele!) de a ma boteza.
Tanti Ani o botezase si pe mama
si pe fratele meu Alexandru si probabil ca se cam saturase de a-si crestina
rudele. Am ramas nebotezat pana la 7 ani deoarece nas catolic nu aveam de
unde sa scot si niciun cunoscut ortodox nu s-a oferit sa-mi fie nas (dar
despre botezul meu, la 7 ani, ceva mai incolo).
Am serbat ziua mea impreuna cu
tanti Ani, unchiul Lucian (nu, numele Lucian nu l-am preluat de la el asa
cum nu l-am preluat nici de la tatal meu, Lucian S; pur si simplu mamei
ii placea cum canta Luciano Pavarotti) bunica, strabunica (atunci la 86
ani), mama si tanti Eta (nu, nu miscarea basca ci o prietena de a familiei!).
Ei bine dintre toate cadourile
cel mai teribil l-am primit de la tanti Eta.
Acestui cadou i-am dedicat ceea
ce merita: o schita pe care am scris-o pe la noua ani si pe care v-o ofer
spre lectura:
CADOUL
Urma sa implinesc doi ani.
Tanti Eta, o prietena de-a bunicii
mele, pleaca, grijulie, cu o luna si ceva inainte de sarbatorirea evenimentului
sa-mi cumpere un cadou.
Iata-ne adunati de ziua mea.
Vine si tanti Eta care incepe sa se scuze ca neavand copii nu stia nimic
despre moda vestimentara a acestora. Intre noi fie vorba copiii nici nu
ii prea placeau si deci nici nu se uita la ei si cu atat mai mult nu se
uita la felul cum sunt imbracati. Nestiind ce sa-mi cumpere, dar dorind
sa fie ceva din domeniul vestimentar, a plecat la "ROMARTA COPIILOR"
unde, la parter, a vazut o coada imensa, din acelea cu ghionturi: semn ca
acolo este marfa cautata.
Iata cam ce ne-a povestit tanti
Eta:
"M-am pus la coada fara sa stiu ce se da. Apoi am observat ca bataia
era pentru niste bluzite oranj, foarte frumoase; o culoare foarte vie si
placuta.
Cand mi-a venit randul am cerut
si eu.
- As dori o bluzita oranj, nu
ma prea pricep, pentru baieti merge?
- Da, doamna, avem si pentru
baieti; ce varsta are?
- Doi ani!
- Nu avem masuri decat de la
cinci ani in sus.
- A! Este bine, fiindca baietelul
pentru care cumpar este dezvoltat cat unul de cinci.
Imi face bonul; platesc la casa;
mi s-a parut cam scump pentru o bluza...
Ma intorc la raionul cu bluzite,
dau bonul si vad ca vanzatoarea imi pune si o pereche de pantaloni albastri.
- A! Este costumas, de aceea
este asa scump!
Vad ca vanzatoarea intinde gratios
mana si imi pune in pachet si o sepcuta.
- Ia te uita, are si sepcuta!?
Apoi vanzatoarea ii cere ceva
colegei ei si imi pune intr-o punguta un pumn de insigne, snururi si ciucurasi!
- Ia uite, s-or fi gandit sa
le dea baietilor sa se joace! S-au gandit la toate!"
Cand am despachetat cadoul tantei Eta am constat , cu totii, ca marfa, pentru
care se batea lumea, era minunatul costum de "soim al patriei"
obligatoriu atat la gradinita cat si la scoala!
Tanti Ani, razand, spune rautacios:
- Lasa, ca este bun, ca am citit
in Germania ca NOSTRADAMUS a prevazut ca Ceausescu va cadea in 2020, asa
ca vei avea parte de toata educatia socialista si patriotica!
Din fericire, la o luna dupa plecarea matusii mele inapoi la ea in Germania, a venit acel calduros decembrie 89 si rautacioasa previziune a matusii a cazut impreuna cu Ceausescu, iar costumasul de SOIM l-am facut cadou galetii de gunoi.
- sfarsitul partii a VI -a -
Daca tot am vorbit despre cozi - "a lui" unchiul Emil si "a" tantei Eta - cat si despre dificultatea mamelor de a asigura laptele bebelusilor, va mai ofer spre lectura schita - scrisa tot pe la noua ani - intitulata
STAFIDE PENTRU COZONACI
Inainte de a ma naste, mama mea obisnuia sa manance doar alimente
fara coada: nu suporta sa stea la acele lungi insiruiri triste de oameni
la fel de tristi. Nu-i pasa ca meniul ei era cam limitat.
Insarcinata cu mine a mancat atata peste oceanic incat imi vine sa cred
ca de aceea am ochii de culoare gri...peste cu irizari bleu - verzui; din
acelasi motiv cred ca m-am nascut satul de peste pe care sa nu-l vad in
farfuria mea si nici sa nu-i simt macar mirosul.
Dupa aparitia mea, spre final de 87, mama a constatat ca, atunci cand ai
un copil, inghiti, pe nemestecate, si cozile.
A inceput, mai intai, prin a inghiti cozile de lapte praf deoarece laptele
de la circa era insuficient, plin de aripioare si picioruse de muste, molii
si gandaci avand si un aspect de ipsos reciclat, vorba poetului Mircea Dinescu:
"Ma frec de zid si zidul imi da lapte".
Cand s-a adus lapte praf "ROBEBI", marfa de calitate, mama s-a
uitat cam lung, nedumerita de ce bebelusilor li se dadea o ratie saptamanala
constand in doua cutii a 500 grame - cu reteta, spre a fi cumparate de la
farmacie - in timp ce prietena bunicii, de aceeasi varsta cu ea, de 60 ani,
se dotase cu o sacosa imensa cu 50 de cutii, sa bea Robebi in loc de apa.
Le cumpara pe loc si fara reteta dupa principiul ai relatii nu ai ratii
limitate si nici limita de varsta.
Era anul 1988. era in ajunul sarbatorilor - care sarbatori anume nu are
importanta; vorba unui copil: "Cand se mananca oua si cozonac sunt
sarbatorile de Pasti; cand se mananca nuci si cozonac este Craciunul!"
Sa retinem ca de la cozonac porneste povestea mea.
Unei amice de-a casei ii placea cozonacul dar nu izbutise - dupa numeroase
incercari! - sa realizeze decat o cocatura "inalta" de 6 centimetri
imbracata intr-un cojoc de arsura cu o grosime variabila intre 1 si 3 centimetri;
nici macar reteta soacrei sale nu daduse un rezultat mai demn de respect.
Continea: 250 grame unt, 300 grame faina, 200 grame zahar, 500 ml lapte
si atentie 18 galbenusuri! Prietenele au intrebat-o de ce s-a mai chinuit
cu coptul cand, foarte bine, putea sa prepare o omleta zdravana.
In anul de care vorbesc, amica a hotarat sa se lase de experimente si a
rugat-o pe sora ei sa ii faca ea cativa cozonaci; in schimb s-a oferit ca
voluntar de a sta la cozi pentru a asigura cele necesare.
Toate erau pregatite, lipseau doar stafidele, cand iata, o coada la "Gospodina"
de pe strada Academiei!
Dupa ce aluat o portie de pacaleala, cand a stat la o coada pentru carne
tocata si in pachetul preambalat cu "grija" in folie de plastic
opac, a gasit, cand a ajuns acasa, un amestec orbil de zgarciuri, tocatura
- pulbere de oase si grasime "innobilate" cu o cantitate imensa
de grau sau arpacas care se umflase in zeama urat mirositoare, ptiu (!)
a carnii statute! Amica noastra
s-a dus langa vanzatoare, a vazut ca stafidele sunt chiar stafide si s-a
inclus in coada groasa, lunga.
Dupa aproximativ 40 de minute mai erau in fata ei cam 20 de persoane iar
faptul ca se zarea vanzatoarea, chiar si din locul in care se afla ea, ii
ridica moralul si inima ii batea mai vesela ca, acus - acus se va afla in
posesia stafidelor.
Deodata este trezita, din dulcea visare, de catre cele doua doamne de alaturi
(coada avea 3 persoane grosime) care o intrebara:
-Oare ce i-a dat vanzatoarea domnului cu palarie?
-Nu am fost atenta, doamna!
-Uitati-va, deja a treia persoana cumpara mai intai ceva din marfa expusa,
apoi sopteste ceva vanzatoarei, care se apleaca, scoate un pachet si-l da
contra unei hartii de 10 lei. Mi se pare un pachet foarte mare pentru doar
10 lei. (N.B. 10 lei = pretul de astazi al unei paini si jumatate , deci
10.000 lei.)
Manevrele vanzatoarei erau acum urmarite de cele trei doamne cu deosebita
atentie; ele se repetau la fiecare client in mod identic. Clientii erau
serviti, mai intai cu marfa din galantar: carnati, produse semipreparate
din carne, stafide, sopteau ceva iar vanzatoarea se apleca in stanga jos;
aproape doua minute se auzea se auzea un zgomot ciudat, un zornait de parca
mana ei scormonea intr-o cutie metalica umpluta pe jumatate cu pietre, iar
dupa ce le vantura si amesteca bine de zdranganea cutia, scotea un pachet
lung de vreo 25 cm si gros de 10x10 cm. Pachetul era invelit bine intr-o
hartie grosolana incat nu zareai nimic, niciun infim indiciu care sa te
indrume sa poti ghici ce este inauntru.
Indeosebi zgomotul zornait care preceda fiecare scoatere si inmanare a pachetului
pentru bancnota de 10 lei a provocat o mare deruta in gandirea logica a
celor doua doamne care ii marturisesc amicei mele:
- Am vazut coada, ne-am uitat ce se da si am vazut miscarea cu pachetul
de 10 lei. Suntem curioase ce contine!
- De aceea ne-am asezat la coada, spuse una din ele desi nu sedea nicidecum.
- Eu am sa cumpar un pachet d-asta de 10 lei, ma duc intr-un colt al magazinului,
il desfac sa vad ce este in el si apoi vin sa va spun a continuat cealalta
doamna.
Iata ca a venit si randul lor sa fie servite.
- Un pachet de acela, zise doamna, ca la domnul de dinainte...
- De care? Intreaba vanzatoarea care, avantajata de o fata rotunda, imensa,
cu doi ochi rotunzi, a reusit sa exprime atata uimire si nevinovatie cat
sa convinga 10 tribunale ca este straina de orice afacere dubioasa.
- De ala, stii dumneata, de 10 lei... cere doamna facand si o miscare complice
cu ochiul.
- A! Da! Spune vanzatoarea edificata brusc, cu fata acoperita la fel de
brusc de un zambet amabil sub care se citea o urma de neliniste deoarece
doamna nu era o clienta cunoscuta.
Urmeaza aplecarea, zdranganeala, si iat-o pe doamna, cu pachetul in mana,
fugind 15 metri intr-o zona retrasa a magazinului sa vada ce este inauntru.
Dupa cateva clipe apare razand cu pofta:
- Doamne, in ce hal ne-au adus! Ne-au imbecilizat de tot! Sa stai la coada
fara sa stii ce se da! Ha! Ha! Hi!Hi! Ho! Stiti ce este? Ha! Ha! Drojdie!!
Au ras copios fiindca drojdie isi cumparasera deja si s-au ales cu statul
la coada si inca un pachet!
Amica si-a cumparat stafidele - ca si ea avea drojdia asigurata - dar si
in ziua de azi este la fel de nedumerita de enigma zdranganitului metalic
pe care il facea - la deruta? - vanzatoarea inainte de scoaterea pachetului,
calupului compact de drojdie.
- sfarsitul partii a VII -a -
Pe la "varsta" de un an si 10 luni mama a considerat
ca eram baiat mare, destul de copt, destul de destupat (ca sa folosesc vorba
unui domn care s-a adresat unui ins cu magulitoarea expresie: "spuneti-mi
dumneavoastra, ca va vad mai destupat!) incat sa invat a citi.
In acest scop a inceput sa scrie pe niste cartonase literele majuscule de
tipar, fiecare litera avand o inaltime de 10 cm.
Cu tot protestul Batranului, care era de parere ca nu trebuie sa ma zapaceasca
cu asa ceva, mama a continuat initierea mea intru insusirea literelor.
Mi-a aratat si mi-a pronuntat primele trei litere ale alfabetului si timp
de trei zile le-am tot repetat.
A patra zi mi-a introdus urmatoarele trei litere si timp de trei zile am
repetat cele sase litere.
Tot la trei zile primeam inca trei litere (N.B. in ordinea succesiunii lor
in alfabet, nu cum se invata la scoala ..) si le repetam pe cele predate
anterior.
La un an si 11 luni deja citeam literele din ziare si fiind indemanatic,
singur am inceput sa le scriu.
Scrisul a fost "ideea" mea, pronuntam litera si cautam sa o reproduc,
sa o desenez; de aceea scriam literele dupa criteriul de viteza: litera
I o scriam de la baza in sus si rapid ii plasam si punctul. Pe la doi ani
si 5 luni uimeam fetele, mai precis domnisoarele de 18 - 20 ani, in parcuri,
cand in loc sa ma joc la groapa de nisip, in loc sa-mi ametesc creierii
in leagane (ca doar nu ma pregateam spre a deveni pilot de supersonic) eu
scriam, dupa dictare, cu creta pe asfalt, iar ca relaxare jucam fotbal cu
mama.
A urmat o perioada in care am fost copist. Mai precis am copiat articole
din ziare, fapt care m-a pus in fata multor cuvinte nu prea folosite in
discutiile celor din jur. Mama mi le-a explicat, iar eu le memoram si astfel
mi-am imbogatit vocabularul. Sper sa gasesc cateva pagini din vremurile
de copist si sa vi le prezint.
Treptat am inceput sa am propriile ganduri pe care simteam ca trebuie sa
le notez si micile compuneri se adunau una dupa alta.
Activitatea de a copia din ziare m-a determinat ca pe la sapte ani sa incep
sa-mi scriu propriile ziare: hartia - de regula format A4 - era impaturita
foarte savant pentru a da impresia unui ziar autentic. Iar de la autenticitate
la originalitate n-a mai fost decat un pas, ajungand astfel sa "editez
ziare" in cele mai diverse formate, cum ar fi triunghiulare, circulare
sau "gigant impaturit".
Pe la patru ani am inceput sa-mi redactez "caietul de iubite".
Toate fetele, de la 5 la 35 de ani, pe care le placeam la prima vedere,
erau inregistrate cu numele si cu o oarecare descriere.
La sase ani ceream deja mana unei fatuci (de vreo 20 de ani) careia ii declaram
solemn ca "eu sunt un baiat serios, cu intentii, evident, serioase"...
- sfarsitul partii a VIII -a -
- continuarea, saptamna viitoare -
povestea
Pentru a-ti exprima parea ta despre site, apasa butonul de mai jos!
